Viziunea satului a unui ochi

Articole recomandate

Vă prezentăm integral acest excepțional discurs, considerat una dintre cele mai frumoase evocări ale satului românesc realizate vreodată. Discurs de recepţie în Academia Română Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii într-un moment cînd s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înşel, de sporul spiritual al ţării.

Ales fără înaintaş, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generări spontane. Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă stînjeneşte puţin, deoarece îmi răpeşte posibilitatea şi norocul, date pînă acum în chip de la sine înţeles, de a face, intrînd sub această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupeşte, dar care n-a încetat să fie prezent, graţie înfăptuirilor de o viaţă.

Vă rog să-mi acordaţi totuşi potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe care n-a ocupat nici un scaun în această nobila incintă.

Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu viziunea satului a unui ochi legată de nici un nume, nu rîvneşte la nici o laudă, şi e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cît ţine întinderea împărătească a ţării.

Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre: satul românesc. Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie.

Sunt fiu de preot — toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întîia tinereţe pînă la vîrsta de douăzeci şi atîţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat, sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal.

Ceea ce şcoala romanească sau străină au adăugat, cred că n-a putut să altereze prea mult o substanţă sufletească modelată după nişte tipare cu atît mai efective, cu cît se impuneau mai inconştient şi mai neîntrerupt. Şcoala felurită, a noastră şi uneori mai puţin a noastră, mi-a înlesnit doar disţanţarea contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească a satului şi despre tiparele ei.

Voi vorbi prin urmare despre satul românesc, nu ca un specialist, care şi-a potrivit în prealabil metodele în laborator şi porneşte pe urmă să examineze pe din afară un fenomen. Voi vorbi despre satul românesc din amintire trăită şi făcînd oarecum parte din fenomen.

Voi încerca în puţine cuvinte să actualizez mai ales ceea ce copilul ştie despre sat şi despre orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii cer scuze tuturor citadinilor de faţă, pentru viziunea satului a unui ochi afirmaţie!

S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un cîstig. Căci, pe cît de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atît de adevărat e că şi satul la rîndul lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului.

• Mem – Satul Piatra în viziunea copiilor
• Elogiu satului românesc - Ziarul Metropolis | Ziarul Metropolis
• Germeni de cartofi pentru vedere
• А потом взорвалась.

Există un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decît în lumea satului, şi există de altă parte aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sezisate decît în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei.

Pentru a-ţi tăia drum spre pleniudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel vîrsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă.

Şi satul, ca zărişte integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisa spre metafizica satului, spre acea stranie, şi firească în acelaşi timp, metafizică, vie, când începe hipermetropia în inimile care bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bîntuite de soartă, dar cu ochii atîrnaţi de cer.

Această împrejurare, care numai tîrziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adînc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister.

Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume.

Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele se adînceau şi se înălţau.

Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era fără doar şi poate, un loc în care, cel puţin din cînd în cînd, şi mai ales Dumineca, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfînt război, să-l izgonim stîrnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca de trib african?

Iar în rîpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun.

Numele lui, după cum glăsuiește o legendă, și-l trage de la o piatră monumentală, unde strămoșii noștri se adunau, seară de seară, la șezători.

Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului.

Când a fost primit în prestigioasa instituție, deși regula era să elogieze un înaintaș academician, filozoful și poetul a ales să elogieze locul natal și, prin acesta, satul românesc în general.

Satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decît le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi.